Notele ne arată cât de bine stăpânește un copil anumite materii, dar spun mult mai puțin despre felul în care reacționează în fața unui eșec, își gestionează emoțiile sau distinge informațiile credibile de cele false. Sunt abilități esențiale pentru dezvoltarea lui, însă dificil de evaluat prin instrumentele clasice ale sistemului educațional.
Pornind de la această nevoie, Narada dezvoltă împreună cu Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) un instrument de măsurare a trei metacompetențe: autodisciplina, autoreglarea emoțională și gândirea critică. Aflat în faza de testare, instrumentul își propune să ofere o perspectivă mai amplă asupra modului în care copiii învață, se adaptează și iau decizii.
În interviul acordat Modern Romania, Ramona Raduly, Director de Comunicare Narada vorbește despre cum a apărut această inițiativă, ce poate aduce nou evaluarea metacompetențelor în educație și cum pot părinții să descopere abilitățile care nu se regăsesc în catalog. Discuția aduce în prim-plan și campania „Jumătatea nevăzută”, prin care organizația îi încurajează pe părinți să privească dincolo de performanțele școlare și să acorde mai multă atenție felului în care copiii își dezvoltă resursele personale.
De ce a simțit Narada nevoia unui instrument care să măsoare nu doar performanța școlară, ci și autoreglarea, autodisciplina și gândirea critică?
În primii cinci ani, Narada a intervenit pe urgențe legate de infrastructura școlară, a reparat clase, a dotat cu tehnologie școli de peste tot din țară, a construit terenuri de sport și a cumpărat microbuze școlare, ajungând astfel la peste 260 de mii de copii din peste 500 de școli. Numai că, la un moment dat, ceva parcă dădea cu virgulă: vorbeam la telefon cu directori de școli care spuneau, de exemplu, că au nevoie de tehnologie, dar rețeaua electrică a școlii nu mai fusese schimbată de peste 60-70 de ani și nu ar fi putut rezista niciunui consumator în plus. Astfel că, în vara lui 2024, am stat de vorbă, unu la unu și în focus grupuri, cu profesorii din comunitățile Narada și i-am întrebat ce văd ei, zi de zi, la copiii din fața lor, care sunt nevoile lor reale. Era pentru prima dată când, cu excepția unor comunități vulnerabile unde nu erau satisfăcute încă nevoile de bază, răspunsurile s-au repetat aproape identic, de la o școală din sectorul 1 la una dintr-o comună din Vaslui: copiii nu reușeau să ducă o sarcină la capăt, nu știau ce să facă cu emoția în fața unei teme grele și renunțau înainte să afle dacă ar fi putut reuși. A fost primul semnal de alarmă. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 2024, a venit primul tur al alegerilor prezidențiale, iar lipsa gândirii critice a devenit, peste noapte, subiect de siguranță națională. Ne-am dat un pas în spate și am schimbat integral modelul de intervenție.
Am construit programe bazate pe științele comportamentale și le-am dus la orele de dirigenție în 28 de școli. Și aici am dat de zid. Vedeam că se schimbă ceva, profesorii ne spuneau că se schimbă ceva, doar că nu aveam cu ce să măsurăm riguros. Notele îți spun cât știe un copil la matematică. Despre ce face același copil când greșește, când se plictisește sau când un coleg îi trimite pe grup o informație prea frumoasă ca să fie adevărată, notele tac. Asta e partea pe care am vrut s-o vedem.
De ce ați ales aceste trei metacompetențe și ce spun ele despre felul în care un copil se adaptează la școală și la viața de zi cu zi?
Pentru că, dacă te uiți atent la un copil care se descurcă, le găsești pe toate trei lucrând împreună. Autoreglarea e cea care îl ține pe loc când îi vine să trântească ușa după o notă mică: își controlează atenția, își gestionează emoția și își schimbă strategia de învățare când vede că ceva nu merge. Autodisciplina e cea care îl face să se apuce de temă la patru, așa cum și-a promis, să-și împartă un proiect mare în bucăți mici și să-l ducă la capăt. Gândirea critică e cea care îl face să se oprească o secundă înainte să creadă mesajul de la un număr necunoscut care îi spune că a câștigat un telefon și că oferta expiră în zece minute.
Cercetarea pe care am făcut-o cu profesori, elevi și directori ne-a dus mereu la aceeași concluzie: copiii care se descurcă în viață nu sunt neapărat cei cu cele mai bune note. Sunt cei care se ridică după un eșec, care nu abandonează când devine greu și care trec informația prin filtrul propriei gândiri înainte s-o dea mai departe. Iar vestea bună, pe care o confirmă și cercetările laureatului Nobel James Heckman, e că toate aceste abilități se pot dezvolta. Nimeni nu se naște cu ele bătute în cuie.
Ce aduce nou instrumentul dezvoltat împreună cu ICCV față de evaluările existente în zona educației?
România măsoară azi destul de bine, prin Evaluarea Națională și Bacalaureat, ce știe un copil la română și la matematică. Și, hai să fim sinceri, măsoară și cât își permit părinții să plătească meditații. Felul în care un copil funcționează în fața unei probleme nu apare în nicio statistică.
Există, desigur, instrumente internaționale serioase care se uită la aceste abilități, de la studiile OCDE despre competențele socio-emoționale până la PISA. Doar că, atunci când ne-am documentat, nu am găsit niciunul standardizat pentru copiii între 10 și 15 ani, validat pe populația din România, care să le măsoare pe toate trei împreună. În plus, instrumentul nostru combină două feluri de a măsura. La autoreglare și autodisciplină, copilul reflectează asupra propriului comportament: ce face când își pierde atenția, când dă de o problemă, când trebuie să se apuce de lucru. La gândirea critică, el primește 12 situații scurte, luate din viața lui, și trebuie să aleagă varianta corectă. Un exemplu: un coleg scrie pe grup că testul de mâine s-a anulat: „Am auzit și eu”. Ce faci înainte să crezi?
Cum a fost construit instrumentul, astfel încât să fie relevant pentru copiii din România și pentru contexte sociale diferite?
Prima dată ne-am uitat, evident, la ce fac alții. Dar ne-am întrebat repede cum ar fi putut funcționa la noi un instrument gândit pentru copiii din Mexic, Spania sau Turcia. Noi aveam nevoie de ceva care să spună același lucru și într-o școală din Sectorul 1, și într-una din Beiuș sau Salonta, și într-un sat din Vaslui, într-o comunitate vulnerabilă, într-o clasă cu predare în limba unei minorități sau cu copii de etnie romă.
Așa că am pornit de la scheletul teoretic al unor instrumente internaționale validate și l-am adaptat, întrebare cu întrebare. Le-am testat cu copii din medii diferite, în interviuri cognitive, ca să vedem dacă le înțeleg la fel. Și am avut surprize. Cuvântul „amân”, de exemplu, era înțeles de unii copii ca „renunț”. Un scenariu despre copiatul la teste l-am scos cu totul. Știm că niciun test nu poate fi complet independent de mediul din care vine copilul, mai ales că gândirea critică se dezvoltă și în funcție de oportunitățile pe care le are fiecare. Ce urmărim e ca același scor să însemne același lucru, indiferent dacă elevul învață la Cluj sau într-un sat din Tulcea.
Ce rol au avut specialiștii implicați în proces, de la sociologi și psihologi până la profesori și directori de școli?
Nimic din instrumentul ăsta nu a fost făcut de un singur om și cred că asta e partea de care sunt cea mai mândră. Sociologii de la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române au lucrat umăr la umăr cu sociologii Narada, iar arhitectura instrumentului a trecut prin mâinile psihologilor, care s-au asigurat că fiecare întrebare măsoară exact ce spunem că măsoară. Au urmat nenumărate runde de feedback de la specialiști în educație, sociologi și psihologi și fiecare rundă a schimbat ceva.
Profesorii și directorii au fost, de fapt, la începutul poveștii. Ei ne-au spus, în discuțiile din 2024, ce lipsește din clasele lor, iar o cercetare internă pe peste 700 de profesori ne-a confirmat-o. Și copiii și-au avut rolul lor, poate cel mai sincer dintre toate. Ei ne-au arătat, în testările cognitive, unde o întrebare era prea grea, prea abstractă sau pur și simplu înțeleasă altfel decât ne închipuiam noi, la birou.
Cum se va desfășura studiul pilot pe elevii de gimnaziu și ce urmăriți să aflați în această etapă?
Pilotul înseamnă, foarte simplu, că instrumentul iese de pe masă și intră în clasă. Îl aplicăm unui eșantion de elevi de gimnaziu stabilit de cercetătorii ICCV, stratificat pe regiuni și medii de rezidență după datele INS, ca să avem în el și copii din București, și din orașele mici, și din mediul rural.
Ce vrem să aflăm? În primul rând, dacă instrumentul funcționează așa cum l-am gândit: dacă întrebările sunt înțelese, dacă măsoară ce trebuie și dacă se comportă la fel pentru o fată din clasa a cincea din Iași și pentru un băiat din clasa a opta dintr-o comună din Bihor. Prin analize statistice verificăm dacă vreo întrebare se comportă diferit în funcție de mediu, gen sau clasă, iar acea întrebare se revizuiește sau se scoate. Totul se face cu reguli stricte: acordul scris al părintelui, acordul separat al copilului, care se poate retrage oricând, și fără nume, CNP sau adresă. Fiecare elev are doar un cod. Primele semnale din pilot le vom prezenta la finalul lui noiembrie, la Academia Română.
Cum pot fi folosite rezultatele instrumentului în școli fără ca ele să devină o nouă formă de presiune sau etichetare pentru copii?
Recunosc că e întrebarea pe care ne-am pus-o noi înșine cel mai des. Orice evaluare poate fi folosită de cineva ca etichetă. Un copil care ia 4 la matematică riscă să fie arătat cu degetul. Dar dacă nu-l evaluezi deloc, va continua să nu știe matematică, iar nici el, nici profesorul nu vor ști unde s-a rupt firul. La fel e și cu metacompetențele: dificultățile există oricum, vizibile, doar că neînțelese.
Instrumentul nu pune diagnostice și nu face ierarhii între copii. Un scor mai mic la autoreglare îi spune profesorului unde are nevoie copilul de sprijin, iar dacă un copil pare în dificultate reală, drumul corect duce spre consilierul școlar. În etapa de pilot, profesorii și părinții nu au acces la datele individuale, iar școlile pot primi, la cerere, doar rapoarte agregate pe clasă sau pe școală. Instrumentul va veni însoțit de un caiet pentru diriginte, cu profiluri descriptive și idei foarte concrete: rutine previzibile la începutul orei, un termometru al emoțiilor înainte de lucrare, greșeala tratată ca informație. Și poate cel mai important lucru: abilitățile astea se lucrează. Un rezultat de azi e doar un punct de plecare.
Campania „Jumătatea nevăzută”, pe care o lansați în această toamnă, vorbește despre „ce nu se vede în catalog”, despre competențele mai puțin clasice ale copiilor și, mai degrabă, despre adaptarea lor. Cum îi implică pe părinți?
Am pornit de la o imagine pe care o știe orice părinte din România: catalogul. Rubricile cu română, matematică, istorie, fiecare cu notele ei. Și ne-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă am adăuga trei coloane noi: gândire critică, autoreglare, autodisciplină. Ar rămâne goale, pentru că azi nu le notează nimeni.
Și totuși, părintele vede exact jumătatea asta în fiecare seară, acasă. Vede copilul care se blochează în fața unei probleme grele, care amână tema până la zece seara, care plânge după o notă mică sau care, dimpotrivă, se șterge la ochi și o ia de la capăt. O știu și eu foarte bine, sunt mamă de preadolescent și de adolescent. Campania îi spune părintelui că ceea ce vede el acasă contează și îi dă o unealtă simplă ca să se uite mai atent: testul gratuit de pe narada.ro/navazut. Îl completează în câteva minute și primește o hartă a copilului pe cele trei abilități și câteva lucruri concrete pe care le poate urmări în lunile următoare. Alături de părinți, am adus în campanie și profesori care povestesc ce au văzut, cu ochii lor, la copiii din clasă.
Testul pentru părinți de pe pagina https://www.narada.ro/nevazut oferă o hartă orientativă a copilului. Cum ar trebui citite rezultatele lui, astfel încât să devină un punct de pornire, nu o concluzie rigidă?
Chestionarul pe care îl completează părinții e punctul de intrare al campaniei. E un test scurt, gratuit, la care răspunzi ca părinte, pe baza a ceea ce observi la copilul tău. La final primești o profilare, o „hartă” a copilului tău pe trei abilități de viitor: autodisciplină (puterea de a duce lucrurile la bun sfârșit, de a finaliza ce începi), autoreglare emoțională (echilibrul interior și cum știi să gestionezi emoțiile, inteligența emoțională etc.) și gândire critică (capacitatea mentală de a trece prin filtrul gândirii proprii informațiile pe care le auzi/vezi în jur). Important de știut este faptul că acest chestionar de 30 de întrebări nu e un instrument de diagnostic și nu-i pune copilului o etichetă. Nu-i dă o notă și nu-l compară cu alți copii. Oferă părinților o direcție, o primă fereastră către partea care de obicei rămâne nevăzută, plus câteva lucruri concrete de urmărit în lunile care urmează post-completării chestionarului. Rezultatele se bazează pe observațiile părinților și au rol orientativ, nu înlocuiesc evaluarea unui specialist. De ce îl facem sub această formă? Pentru că în spatele acestui chestionar există o muncă serioasă prin care Narada dezvoltă, împreună cu Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Academia Română, primul instrument științific din România care măsoară aceste abilități. Chestionarul pentru părinți e versiunea accesibilă, care traduce ideea pe înțelesul tuturor și te ajută să privești copilul dintr-o perspectivă nouă, ca un întreg.
Ce sperați să schimbe această campanie în felul în care părinții vorbesc cu copiii despre eșec, efort, emoții și luarea deciziilor?
O să răspund ca părinte. Anul acesta, fiul meu cel mare a trecut prin Evaluarea Națională, așa că am simțit pe propria piele câtă presiune pune examenul ăsta pe umerii copiilor și, să recunoaștem, și pe ai noștri. În lunile acelea, aproape toate discuțiile de la masă se învârteau în jurul notelor. Cât ai luat la simulare? Cât a luat colegul tău? Cât îți mai trebuie ca să intri unde vrei?
Mi-aș dori ca, după campania asta, măcar câțiva părinți să pună la masă și alte întrebări. Ce ai făcut când ai văzut că nu știi să rezolvi problema? Cum te-ai simțit? Ce ai încerca altfel data viitoare? Și, când copilul vine acasă cu o informație șocantă găsită pe internet, o întrebare simplă: de unde știi? Sunt întrebări mici. Dar un copil care le aude acasă, an după an, învață că eșecul e o informație, că efortul contează și că o decizie bună începe cu o întrebare pusă la timp.
În 2025, Narada a lansat Nari, asistentul AI dezvoltat cu voluntari Deloitte România, care oferă părinților, profesorilor și elevilor micro-rutine bazate pe științe comportamentale. În 2026, aplicația a primit distincția „Student Wellbeing Tool of the Year” la WorldWiDE EdTech Awards, iar acum Narada lansează Nari 2.0, inclus în pagina campaniei. Ce aduce nou această versiune?
Nari a pornit de la o întrebare foarte practică: ce faci, ca părinte sau ca profesor, în seara în care copilul refuză să se apuce de teme sau izbucnește în plâns după o lucrare? L-am construit cu voluntarii Deloitte România și propune micro-rutine bazate pe științele comportamentale, lucruri mici care se pot face a doua zi dimineață, nu teorii. Faptul că a primit în 2026 distincția „Student Wellbeing Tool of the Year” la WorldWiDE EdTech Awards ne-a arătat că am nimerit o nevoie reală.
În ultimul an, echipa Deloitte, alături de echipa noastră de Impact, a lucrat pentru ca Nari să devină mai deștept, mai bun în exprimare, mai rapid, să aibă toată cunoașterea necesară unui AI care lucrează cu o metodologie ce are la bază științele comportamentale. Și ceva în plus. Acum Nari are în creierașul lui toată cercetarea din spatele programelor noastre, metodologia de intervenție și rezultatele.
Cum îi poate ajuta concret Nari 2.0 pe părinți și pe copii după completarea testului din campanie?
Aici e, de fapt, partea care mă bucură cel mai mult. Un test care îți arată unde stai și apoi te lasă singur cu rezultatul e jumătate de treabă. După ce completează testul, părintele găsește pe aceeași pagină un asistent care îl poate ajuta să transforme harta în pași mici de făcut acasă.
Pe scurt, părintele primește un PDF pe care îl poate încărca în conversația cu Nari și va primi idei personalizate, sugestii de exerciții și rutine pe care le poate aplica acasă, cu copilul.
Care sunt pașii următori după studiul pilot în desfășurare și cum vedeți folosirea acestui instrument, pe termen lung, în școlile din România?
După pilot, evident că ne vom uita la ce anume trebuie să mai modificăm, unde să ajustăm etc., iar apoi urmează validarea științifică pe un eșantion mai mare de copii. Din primăvară, după standardul sociologic, urmează etalonarea națională, adică măsurăm un eșantion mare de copii ca să știm ce înseamnă un scor „în medie” pentru un elev din România. Ne așteptăm ca în septembrie 2027 instrumentul să fie validat și gata să fie folosit de orice școală care își dorește asta. Tot atunci vom avea și un raport de țară, date pe care România nu le-a avut niciodată despre felul în care funcționează copiii ei.
