Articol de Andreea Voicu – Psiholog
Momentul în care omul simte că viața lui nu îl mai reprezintă.
Există un moment pe care foarte mulți oameni îl trăiesc, chiar dacă nu vorbesc întotdeauna despre el. Este acel moment în care se uită la propria viață și simt, poate pentru prima dată foarte clar, că ceva nu mai este în regulă. Din exterior, totul poate părea perfect așezat, că au un loc de muncă stabil, o rutină, o relație predictibilă, responsabilități asumate și poate chiar imaginea unei vieți „așa cum trebuie”. Totuși, în interior poate apărea senzația că trăiesc pe pilot automat, că au obosit să funcționeze și că undeva, pe drum, s-au pierdut pe ei înșiși.
Poate te regăsești și tu acum într-un astfel de personaj, sau poate ai trecut deja prin experiența de a fi dintre oamenii care merg zilnic la același birou, răspund la aceleași mailuri, rezolvă aceleași probleme și totuși simt că nu mai există bucurie reală în ceea ce fac. Unii dintre ei sunt părinți care încearcă să fie prezenți pentru toată lumea și nu mai știu când au avut ultima dată grijă cu adevărat de ei sau poate sunt oameni care, după ani în care au încercat să demonstreze că pot, că rezistă, că fac față și că performează, ajung să se întrebe în liniște: „Dar eu unde mai sunt în toată povestea asta?”
În România, această întrebare apare tot mai des și nu doar în cazul unei anumite generații. O regăsim la tineri care se simt presați să reușească foarte repede, la adulți care au construit cariere solide, dar care trăiesc într-o oboseală permanentă, dar și la oameni care, după 40 sau 50 de ani, își dau seama că viața pe care au construit-o nu îi mai reprezintă.
Din păcate, cei mai mulți ajung să realizeze că ar trebui să schimbe ceva le ei după un burnout, după o despărțire, o pierdere, o problemă de sănătate sau pur și simplu după ani întregi în care au încercat să răspundă așteptărilor celorlalți și dezamăgirile repetate i-au făcut să privească diferit raportarea la lume. Uneori nu există niciun eveniment dramatic, ci există doar o oboseală emoțională care se adună lent și care îi face să simtă că funcționează pe pilot automat, dar nu mai trăiesc cu adevărat și cu bucurie.
Tocmai de aceea poveștile celor care au avut curajul să își reinventeze viața au un impact atât de mare asupra noastră pentru că ele ating o întrebare pe care mulți oameni o poartă în tăcere: „Oare mai pot să schimb ceva? Oare mai am energie, timp și perseverența să o iau de la capăt?”
De ce ne influențează atât de mult poveștile reale
Din perspectivă psihologică cea mai bună lecție care rămâne întipărită în minte este cea din poveștile oamenilor și din exemplele reale de viață. Psihologul Albert Bandura explica prin teoria învățării sociale faptul că observarea altor oameni ne influențează profund modul în care gândim și acționăm. Atunci când vedem pe cineva asemănător nouă reușind să depășească o perioadă dificilă, creierul nostru începe să considere schimbarea ca fiind posibilă și pentru noi.
Acesta este unul dintre motivele pentru care o poveste autentică poate avea uneori mai mult impact decât zeci de sfaturi. Oamenii nu reușesc să se conectează cu teoriile complicate, ci emoția este prima sursă pentru conectare și captarea atenției, iar vulnerabilitatea și experiențele de viață în care se regăsesc devin ancore pentru a putea analiza mai bine propria situație.
Atunci când citim despre cineva care a renunțat la o carieră care îl epuiza și a avut curajul să înceapă din nou, nu admirăm doar succesul final, ci ne imaginăm, fără să vrem, cum ar fi să avem și noi acel curaj. Când vedem o persoană care a trecut printr-o perioadă grea și totuși a reușit să își reconstruiască viața, începe să se schimbe ceva și în interiorul nostru. Limitele pe care le consideram fixe încep să devină mai flexibile.
România în care oamenii au obosit să supraviețuiască
În România, poveștile de reinventare au o încărcătură emoțională aparte poate și pentru că multe generații au fost nevoite să trăiască permanent în adaptare. Vorbim despre oameni care au trecut prin schimbări economice, nesiguranță financiară, migrație, instabilitate sau perioade în care supraviețuirea a fost mai importantă decât împlinirea personală.
Foarte mulți români au crescut cu ideea că trebuie să reziste indiferent cât de greu este, să muncească mult, să nu se plângă, să tragă de ei. Pentru mulți, succesul a fost asociat cu sacrificiul continuu și cu ideea că odihna vine abia după ce demonstrezi suficient, iar cum acea validare este posibil să nu vină niciodată, și odihna este o bornă în permanentă mișcare și tot mai îndepărtată pentru că mereu apar lucruri mai urgente și mai importante decât odihna.
Doar că în ultimii ani vedem tot mai mulți oameni care simt că au obosit să trăiască în acest ritm.
Un raport al OECD arată că nevoile de sănătate mintală neacoperite sunt mai mari în România decât în multe alte state europene și că problemele de sănătate mintală reprezintă una dintre cauzele importante ale scăderii calității vieții.
În paralel, studiile despre wellbeing-ul angajaților români arată că tot mai mulți oameni se confruntă cu stres cronic și risc de burnout, pe fondul presiunii profesionale și al dezechilibrului dintre viața personală și muncă. Este posibil ca exact aici să apară nevoia de reinventare și nu pentru că oamenii vor neapărat „o viață perfectă”, ci pentru că mulți simt că nu mai pot continua în aceeași formă.
Vedem oameni care pleacă din corporații și aleg să deschidă mici afaceri locale sau părinți care decid să încetinească ritmul vieții pentru a fi mai prezenți pentru copiii lor. Mai sunt persoane care după ani de muncă excesivă își dau seama că succesul fără echilibru emoțional vine cu un cost foarte mare.
Vedem și tineri care încep să pună alte întrebări decât generațiile anterioare, care nu mai caută doar stabilitate financiară sau validare socială. Ei vor sens, flexibilitate, autenticitate și un stil de viață care să nu îi consume complet.
Psihologic vorbind, toate aceste schimbări spun ceva foarte important: oamenii încep să redefinească ideea de succes.
Reinventarea nu înseamnă întotdeauna să schimbi totul
Când auzim expresia „și-a reinventat viața”, ne imaginăm adesea transformări spectaculoase. În realitate însă, cele mai importante schimbări sunt uneori cele pe care aproape nimeni nu le vede.
Reinventarea poate însemna, uneori, schimbări pe care ceilalți nici măcar nu le observă la început. Reinventarea înseamnă să alegi pentru prima dată să te pui și pe tine pe lista priorităților, să ai curajul să recunoști că ești obosit, că anumite lucruri nu ți se mai potrivesc sau că ai nevoie de ajutor. Dacă pentru unii oameni înseamnă să înceapă terapia și să descopere cine sunt dincolo de rolurile pe care le-au purtat ani întregi, pentru alții poate însemna să iasă din relații sau contexte care îi consumau, să își schimbe ritmul de viață, ori să renunțe la presiunea continuă de a demonstra că sunt suficient de buni.
Unul dintre cele mai apăsătoare lucruri în societatea românească este presiunea aceasta de a demonstra constant că ești suficient de bun, suficient de muncitor sau suficient de realizat. Vedem oameni care nu mai știu cine sunt în afara profesiei lor sau alții care se simt vinovați dacă se odihnesc. Această nevoie de validare nu apare brusc la maturitate, ci, de multe ori, ea începe încă din copilărie, atunci când copiii cresc cu mesajul, direct sau indirect, că valoarea lor este strâns legată de rezultate, performanță și reușite vizibile.
De aceea, poveștile celor care au avut curajul să încetinească, să schimbe direcția sau să își reconstruiască viața au un impact atât de mare, pentru că ele oferă oamenilor ceva extrem de important și anume permisiunea emoțională de a gândi altfel.
Din perspectivă psihologică, aceste schimbări sunt esențiale pentru că îi redau omului sentimentul de control asupra propriei vieți. Iar acest sentiment are un rol major în sănătatea mentală.
Oamenii nu au nevoie de modele perfecte
Cel mai valoros lucru pe care îl oferă poveștile autentice este faptul că normalizează vulnerabilitatea, deoarece în spatele aproape fiecărei povești de succes există perioade de frică, nesiguranță, oboseală și momente în care omul respectiv a simțit că nu mai poate. Exact aceste detalii îi ajută pe ceilalți să se conecteze cu povestea. Oamenii nu au nevoie de modele perfecte, imposibil de atins, ci au nevoie de modele umane, de oameni care spun sincer că le-a fost greu, că au avut momente de îndoială, că nu au avut tot timpul răspunsurile și că reinventarea nu s-a întâmplat peste noapte.
Într-o lume în care mulți oameni simt presiunea de a părea permanent puternici, poveștile reale au aproape un efect terapeutic. Ele reduc sentimentul de izolare și le reamintesc oamenilor că nu sunt singurii care trec prin dificultăți.
Acesta este motivul pentru care astfel de povești contează atât de mult, pentru că ne reamintesc că omul are capacitatea de a se reconstrui, uneori lent, alteori cu pași mici, uneori după perioade foarte grele, însă are această capacitate.
Într-o perioadă în care mulți oameni se simt obosiți, blocați sau deconectați de ei înșiși, poate că exact asta avem nevoie să auzim mai des, că schimbarea este posibilă, că nu este prea târziu să îți regăsești sensul și că viața poate începe din nou, chiar și după momente în care ai crezut că totul s-a pierdut.
